independența față de cine?

existența și caracterul adecvat al independenței judiciare devin chestiuni de interes practic numai atunci când o instanță decide un litigiu care implică interesele unui actor sau instituție cu putere potențială sau reală asupra instanței. În general, cu cât este mai puternic actorul ale cărui interese sunt în joc, cu atât este mai mare nevoia de a proteja independența instanței față de acel actor. Dacă ambele părți ale litigiului sunt puternice, totuși, acea simetrie a puterii poate oferi o parte sau toată protecția necesară.

cele trei scenarii pe care le poate întâlni o instanță sunt:

1. litigii între actori privați,
2. litigii între actori guvernamentali și
3. litigii între actori privați și actori guvernamentali.

în primul scenariu, instanța trebuie să depună eforturi pentru a rămâne independentă de părți, care pot încerca să submineze independența sa printr-o varietate de mijloace, cum ar fi mită sau intimidare. În această situație, guvernul este un prieten al independenței judiciare: se poate aștepta să apere independența Curții de eforturile părților.

în cel de-al doilea scenariu, perspectivele independenței judiciare sunt din nou relativ favorabile. Curtea este rugată să nu înfrunte un actor puternic în numele unuia slab, ci mai degrabă să aleagă părți între doi actori puternici într-un mod imparțial. Indiferent de partea pe care o alege instanța, rezultatul va fi o dinamică de doi contra unu care ar trebui să ofere instanței un grad de protecție împotriva represaliilor. Guvernul nu reprezintă o amenințare semnificativă la adresa independenței judiciare în astfel de cazuri, deoarece este în război cu el însuși.

în cel de-al treilea scenariu, guvernul reprezintă o amenințare puternică pentru independența judiciară, dar amenințarea poate fi contracarată sau agravată de public. De exemplu, dacă un conducător încearcă să-și prelungească propriul mandat într-un mod ilegal, Curtea se confruntă cu o amenințare la adresa independenței sale față de Guvern, dar capacitatea sa de a rezista acestei amenințări este mult îmbunătățită în măsura în care poate conta pe sprijinul public dacă se pronunță împotriva guvernului. Atâta timp cât curtea este în poziția de a fi de partea guvernului sau a publicului, independența sa se bucură de protecție. Fie ar trebui să fie capabil să ofere instanței sprijinul de care are nevoie pentru a rezista atacurilor celuilalt. Cu toate acestea, în alte situații, instanței i se poate cere să adopte o poziție antagonică atât guvernului, cât și publicului, ca în cazul discriminării guvernamentale ilegale împotriva unei minorități nepopulare. Aici perspectivele independenței judiciare sunt la limita lor: justiția este chemată să demonstreze independența atât față de guvern, cât și față de public, dar îi lipsește ajutorul unui aliat puternic pentru a rezista presiunilor cu care se confruntă.

există diferite modalități de a proteja independența judiciară în fața unor astfel de amenințări. Strategiile comune includ limitarea puterii de apreciere a Guvernului asupra salariilor judiciare, introducerea unor restricții grele asupra îndepărtării judecătorilor din funcție, stabilirea jurisdicției minime pe care instanțele trebuie să o dețină și scutirea judecătorilor de răspunderea personală pentru actele efectuate în cursul îndatoririlor lor. Mai puțin evident, organizarea internă a unui sistem judiciar poate avea, de asemenea, un efect profund asupra susceptibilității sale la influența externă. Organizarea sistemului judiciar japonez, de exemplu, face ca judecătorii instanțelor inferioare să fie foarte ascultători de o birocrație administrativă controlată de judecătorul șef al Curții Supreme a Japoniei. O structură organizațională descentralizată care acordă o autonomie mai mare judecătorilor individuali, în schimb, poate îngreuna guvernul să captureze sau să coopteze sistemul judiciar în ansamblu.pe termen lung, însă, este dificil, dacă nu chiar imposibil, să se creeze un sistem judiciar perfect independent, care să fie complet izolat de toate formele de influență politică și populară. Experiența relativ îndelungată a Curții Supreme a SUA, de exemplu, sugerează că chiar și o instanță extrem de independentă este probabil în timp atât să fie remodelată de forțele politice, cât și să satisfacă dorințele unei majorități politice durabile. Este optimist să credem că o mână de judecători, lipsiți de puterea pungii sau a sabiei, ar putea sfida în mod constant actori și instituții mai puternice, fără a suferi vreodată consecințe, indiferent de protecțiile formale de care s-ar putea bucura. Există limite la ceea ce se poate realiza pur și simplu prin ajustarea caracteristicilor instituționale ale sistemului judiciar sau prin adoptarea unor declarații solemne cu privire la inviolabilitatea independenței judiciare. În cele din urmă, perspectivele pentru atingerea unor niveluri chiar moderate de Independență judiciară vor depinde probabil de condițiile politice și istorice care sunt exogene pentru sistemul judiciar și care ar putea fi inaccesibile, cum ar fi existența unei democrații stabile, competitive și multipartite.