reducerea tensiunii arteriale observată cu utilizarea medicamentelor blocante beta a fost o constatare neașteptată. Inițial a existat rezistență la utilizarea lor, deoarece reducerea debitului cardiac și creșterea rezistenței periferice de la beta-blocadă a fost considerată o acțiune farmacologică nedorită pentru un medicament în tratamentul hipertensiunii arteriale. Cu toate acestea, beta-blocantele au devenit acum stabilite în tratamentul hipertensiunii arteriale și au fost recomandate ca o alegere de primă linie în diferite orientări, deși modul lor exact de acțiune rămâne o chestiune de dezbatere. În termeni generali, medicamentele beta-blocante au cel puțin o eficacitate similară cu celelalte clase majore de medicamente antihipertensive. Acestea pot fi combinate în mod util cu alte anti-hipertensive, așa cum este adesea necesar. Există unele dovezi că agenții selectivi beta-1 sunt mai eficienți decât beta-blocanții neselectivi. În ciuda unor observații contrare, beta-blocantele sunt adesea agenți antihipertensivi eficienți la vârstnici și la pacienții negri; combinația de a fi vârstnici și negri pare totuși să ducă la o scădere redusă a tensiunii arteriale. Dacă li se administrează la începutul sarcinii, acestea duc la o greutate mică la naștere. Boala coexistentă poate influența alegerea unui beta-blocant pentru tratarea hipertensiunii. Beta-blocantele sunt medicamente valoroase în boala cardiacă ischemică, în special controlul anginei pectorale cronice și îmbunătățirea prognosticului post-infarct miocardic. În timp ce titrarea inițială a dozei trebuie să fie extrem de atentă, insuficiența cardiacă este acum o indicație puternică pentru utilizarea unui beta-blocant, deoarece prognosticul este mult îmbunătățit. Diabetul nu mai trebuie considerat o contraindicație pentru utilizarea unui agent selectiv beta-1. Lucrările recente confirmă faptul că beta-blocantele trebuie administrate pacienților supuși unei intervenții chirurgicale care prezintă un risc cardiac ridicat. Rezultatele studiilor sugerează, în general, că la pacienții mai tineri beta-blocantele reduc incidența accidentelor vasculare cerebrale și a infarctului miocardic. Nu există dovezi convingătoare ale unei diferențe între inhibitorul ECA captopril și combinația de diuretic și beta-blocant. La pacienții cu risc crescut, adică cei cu diabet zaharat, nu s-a observat nicio diferență între captopril și atenolol. Diureticele pot avea ca rezultat măsurători mai bune ale rezultatelor la vârstnici comparativ cu beta-blocada, dar în combinație, „tratamentul convențional” este la fel de eficient în ceea ce privește mortalitatea totală, accidentele vasculare cerebrale și infarctul miocardic ca inhibitorii ECA sau antagoniștii de calciu. Astmul bronșic coexistent rămâne o contraindicație importantă pentru beta-blocada, dar nu și pentru boala cronică obstructivă a căilor respiratorii, în cazul în care un beta-blocant trebuie utilizat cu precauție dacă este indicat, de exemplu post-infarct. Măsurătorile privind calitatea vieții, cel puțin cu agenți selectivi beta-1, se compară favorabil cu alte medicamente antihipertensive. Blocantele Beta-adrenergice, fără activitate agonistă parțială, nu trebuie întrerupte brusc, în special la pacienții cu sau cu risc crescut de boală ischemică coexistentă, din cauza pericolului de hipersensibilitate simpatică cardiacă post-beta-blocadă; alternativ, trebuie instituit repaus la pat pentru a reduce riscul stimulării simpatice.