panta continentală se extinde de la spargerea raftului până la adâncimi ale apei de obicei de aproximativ 3.000–4.000 m, unde o schimbare bruscă a gradientului delimitează piciorul pantei. Poate fi delimitat pe marginea sa spre mare de depozite groase cuprinzând creșterea continentală sau depozitele de umplere a bazinului câmpiilor abisale (în esență plate). Limita spre mare a pantei continentale este notată printr-o reducere generală a pantei, care tinde spre orizontală.

un control de ordinul întâi asupra morfologiei pantei continentale este setarea tectonică a marginii. Emery (1980) și Uchupi și Emery (1991) au remarcat faptul că tipurile de marjă continentală activă și pasivă prezintă diferențe de morfologie care pot fi atribuite proceselor care guvernează formarea lor. Morfologia marjei pasive este controlată prin procese de depunere și eroziune, în timp ce morfologia marjei active este controlată prin procese tectonice/magmatice. Astfel, marjele pasive sunt, în general, mai puțin abrupte și sunt susceptibile de a avea creșteri continentale sedimentare adiacente și câmpii abisale. În schimb, marjele active sunt drapate subțire de sedimente și pot avea un șanț sau jgheab oceanic adiacent.

Biota pantei

adâncimea se găsește în multe studii ca fiind un parametru fundamental (definitoriu al biomului) care se corelează cu apariția biotei (McArthur și colab., 2010), iar pantele continentale se întind pe o gamă largă de adâncimi, de la spargerea raftului până la ~4.000 m. din aceste motive, asocierile dintre comunitățile bentonice și trăsăturile geomorfe de pe versantul continental trebuie luate în considerare în contextul adâncimii lor de apariție. Althaus și colab. (2012) concluzionează că „în timp ce unele caracteristici geomorfe (pantă) au un potențial ridicat de a acționa ca surogate pentru biodiversitate la scări spațiale intermediare, este necesar un context ierarhic pentru a le defini și valida într-un context biogeografic mai larg.”